Cristina Bogdan, conferențiar dr., Facultatea de Litere a Universității din București

Privind în răstimpuri către toate Cristinele mai mici sau mai mari pe care le găzduiesc sub ţeastă sau în cufărul inimii, îmi dau seama că, din toate ungherele fiinţei, răsare acelaşi personaj. E unul de hârtie, pe care literele se adună mărunt, se cheamă unele pe altele, ca pentru a nu irosi vreo fărâmă de spaţiu. Sunt un soi de palimpsest, mă scriu, mă şterg şi mă aştern din nou în plămada vocabulelor, în funcţie de aşteptările studenţilor mei. În ochii lor caut întrebarea care mă provoacă să mă reinventez. Curiozităţile şi interpretările lor fragmentează jocul de puzzle din care mă compun, construind, de fiecare dată, un alt chip din trăsăturile celui vechi. Sunt literă lângă literă şi cuvânt lângă cuvânt, dar nu devin discurs, rostire cu rod şi sens, decât în faţa lor. Sunt cartea ce se scrie din mers, din pasul între băncile sălilor de curs, între gândurile noastre risipite în volutele poveştilor de seminar, între mirările discuţiilor din pauze sau exclamaţiile adunate în coşul preumblărilor pe la muzee şi în rucsacul excursiilor de cercetare antropologică. Sunt cartea în care ei se pot oglindi atunci când încearcă – straniu exerciţiu propus de Nichita Stănescu – să deschidă nu ochii, ci privirea.

„Înainte de cele mai timpurii amintiri ale mele, silueta copilului care am fost răsare din poveştile familiei, repetate şi nuanţate cu diverse ocazii, ca pentru a mă ajuta să reconstitui fragmentele de fiinţă la care nu am acces direct, prin spirala memoriei. Se pare că pe la 4 ani, scotoceam cu febrilitate prin biblioteca bunicilor şi, înarmată cu câte o carte (culmea, fără poze!), mă ascundeam în podul casei lor de la Comana şi «citeam». Nu ştiu ce fel de lectură era aceea, dat fiind că încă nu deprinsesem meşteşugul cititului, însă le strigam bunicilor, spre marele lor amuzament, că nu pot coborî la masă până nu «termin capitolul». Această fascinaţie a textului nu m-a părăsit atunci când am lepădat pielea analfabetului şi am început urcuşul către poveşti, romane, eseuri sau poeme. Adevărata noastră călătorie sunt Ceilalţi, iar pentru mine chipurile acestora s-au multiplicat într-o horă a autorilor şi personajelor desprinse din cărţile citite, care îmi erau adesea mai familiari şi mai bine situaţi pe harta afectivă decât fiinţele în carne şi oase care mă înconjurau.
Cu mult înainte de apariția audiobook-urilor, ritualul lecturii cu voce tare mi-a fost dăruit de Bunicul matern. Glasul lui cuprindea, fără nicio exagerare, toate sonoritățile și ritmurile universului. Poveștile din O mie și una de nopți, cu întâmplările lor fremătătoare, reușesc să suspende și astăzi timpul și să mă cocoațe din nou în brațele lui, în acel miros inegalabil de tutun de pipă, amestecat cu iz de colonie, în care se depănau istoriile.
A-i citi sau a-i scrie cuiva un text a devenit pentru mine, încă din adolescență, semnul diafan al îndrăgostirii. Cred că cel mai mult i-am citit și i-am scris soțului meu, astfel încât a ajuns să mă numească, firesc, Cristina de hârtie. Fiicei noastre, Maria, i-am scris primele rânduri încă din ziua în care am aflat că sunt însărcinată. Tot cam de pe atunci am început să-i citesc cu voce tare, simțind că ploaia aceasta de cuvinte bune o va proteja, îi va ușura călătoria înspre lumea de aici.
Încredințată fiind de eficacitatea simbolică a vocabulelor, am pariat adesea pe efectul pe care îl putea crea, la începutul unui seminar sau al unui curs, fragmentul de text, povestea care te introduce în tema discuţiei. Micul ritual al cortinei de vocabule care se deschide peste o realitate ce urmează a fi supusă dezbaterii era şi o formă de a capta atenţia, de a crea o atmosferă care să izoleze sala de clasă de lumea dezlănţuită din afara ei. Insula de cuvinte dăruită studenţilor la începutul întâlnirii reuşea să mascheze emoţia intrării în scenă, tatonările regăsirii după o săptămână de absenţă. „

Să aștepți oricât. Să aștepți orice. Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent. Să nu numeri zilele. Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața. Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur. Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic. Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime.

Viața pe un peron – Octavian Paler (editura Albatros)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.